Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mainimicul cel de toate zilele

        de Bucur Demetrian

Volumul de versuri al lui Ioan Moldovan, Mainimicul, Ed. Cartea Românească, 2010, stă sub semnul privirii ironice, al dezabuzării cerebrale, când iluziile s-au stins și vremea poetului se răsucește în acorduri derizorii, în spații dezgolite și dezvrăjite, lăsate în singurătatea lor tranzitivă, în golul existențial figurat printr-un substantiv rezumând prăbușirea, absența, gradul zero al cuvintelor. Într-o lume care și-a ieșit din matcă, absurdul este adevărata rețea de comunicare, iar mainimicul devine un simbol al pierderii oricărui reper transcendent. Jocul înveșmântat în falduri tragice pulsează în aceste pagini în care miturile se degradează, se înstrăinează, lunecând spre depoetizările milenariste, spre o lume a stridențelor agresive: „Cred că au crăpat mierlele în plină iarnă/ la șase fix de dimineață ori de sear/ încep nene să cânte ca descreieratele/ plouă ninge e cald e frig ele una două cântă/ ca-n secolul nouăsprezece de odinioar㓠(Mierla, mierlele).

Poemele lui Ioan Moldovan rescriu un traseu liric din ce în ce mai strâns, cu himere risipite și cu răzvrătiri domolite, reținute printr-o înțepătură ironică, printr-o absurdă imagine decupată din tabloul contemporan plin de contradicții. Nu lipsesc semnele deșertăciunii: „Facem ce facem și pierim“, nici aluziile blagiene filtrate postmodernist: „Trebuie să adormim toți, fără vise, fără mirări, fără lumini și muzici / ca niște miri aruncând cu inele în ultime ape letale“ (Porumbel).

Textele sunt scurte, creionând suprafețe poetice din timpuri distincte („am trei stiluri la îndemână și nici un chef“), alternând mici elanuri sentimentale cu ruperi ale ritmului și conturarea acelui timp în care „lumea se duce dracului“, iar spațiile feerice alternează cu acelea sordide. Autorul primește reproșuri de la mai știutorii poeți, de la douămiiștii implacabili și ireverențioși, trăiește din plin dinamica receptării, face haz de necaz, bravează și se retrage stoic, privind în tăcere cum „lumea scade lumina scade și ea n-am/ pofte de planuri“. Existența este mistuit㠄de un farmec cumsecade și atroce“, poemele fiscale iau locul lecțiilor poetice, iar vechile tehnici nu pot fi uitate cu una cu două. Nu mai au strălucirea  de altă dată, dar sunt păstrate într-un muzeu imaginar alături de impudice pulsiuni milenariste: „Nu, n-are cum să ningă nu poate să ningă n-are cum/ ninge/ dar pe drum e numai fum/ fumul din cântecul de toamnă al oricui“ (Al oricui). Și, ca orice „cântec de toamnă“, nu lipsesc nostalgii, clipe de iluminare („și așa mai departe și așa mai departe/ te inspiră cântă barde“), peisaje minimaliste (păienjenișul de garaje, pubele, blocuri, obiecte stricate) generatoare de haos, de teritorii dezafectate, în care ființa simte cum totul devine „un aparat de fabricat toxine greață“, iar lupta crâncenă cu mainimicul definește o stare, un mod de supraviețuire: „Viețuind neglijent pe lângă garaje, de parcă nu li se poate întâmpla nimic rău / cu eczeme luminiscente/ luminând comorile din pubelă/ câini căței cățelușe cățele / grup canin cu domiciliul la bloc/ latră insomniaci apatici nervoși/ în misterioasa lor viață și nu le pasă deloc/ că venele lor zbârnâinde cântă sub stele/ sub degetele inclemente ale harpistei demente“ (Neglijența de-a fi).

Lumea noului mileniu sapă golul, instalează demența, strivește idealuri, se extinde monstruos, sufocant: „Azi n-am mai văzut uli / Iarna noului mileniu are alte păsări în cap: Poezia nu mai are înălțime, trăiește  într-un regim al absenței, al vidului, al podului protejând cei doi pantofi ai sinucigașului sau al „moliilor unui limbaj cum se-aude pierdut“.

Și acum vocea poetului optzecist se face simțită, alternând decepția cu ironia: „Mi-am văzut visul cu ochii și ochii mi i-am văzut/ cu alți ochi – rușinați“.
Universul poetic al lui Ioan Moldovan se întunecă treptat, își pierde armonia și voiciunea, se încarcă dureros cu deziluziile  timpului, cu absurdul copleșitor, semn că începutul mileniului se confundă cu un sfârșit implacabil: „de începutul mileniului o găină cotcodăcește în iarba seacă“. Poezia se transformă într-o însemnare neutră, într-o ambarcațiune: „ce ne va duce pe toți laolaltă/ în lumea bună/ care-i și lumea cealalt㓠(Coda).

Versul se simte dominat de aura degradată a mainimicului, de tranzitivitatea exasperantă a existenței trecute în pagină cu strigătul ei incisiv, cu stridența gesturilor încremenite, întrerupte, a trăirilor abulice.

Cartea lui Ioan Moldovan este îndurerată și gravă, ironică și senină, meditând asupra vieții și poeziei, asupra declinului și regenerării, dincolo de mode și timp, de replieri și dislocări revelatoare: „Ieri m-a sunat un poet să-mi spună/ că-mi mai trimite niște bani/ a obținut sponsorizare mai multă decât se aștepta// În tinerețe într-o vreme îmi propusesem/ să scriu în secvența de trei rânduri/ un fel de ter(n) ține fără nicio rigoare// Acum procedez la fel/ doar că nu mai sunt decât niște înscenări/ despre cum îmi trece vremea// În continuare cartofii fierb înainte/ îndată vor fi fierți ca lumea voi opri/ focul și mă voi duce și eu pe-afară// Unde-i promoroacă acum o promoroacă/ direct de pe creionul meu / cu care azi-noapte am visat chestii“ (De pe creier).

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri